Confesiunile unui vorbitor public

De
Publié par

În acest volum plin de haz ?i extrem de practic, scriitorul ?i vorbitorul profesionist Scott Berkun ne dezv?luie tehnicile folosite de marii oratori ?i ne arat? cum le poate utiliza oricine pentru a comunica mai bine.


Publié le : vendredi 15 juin 2012
Lecture(s) : 5
EAN13 : 9781457171178
Nombre de pages : 128
Voir plus Voir moins
Cette publication est uniquement disponible à l'achat
Confesiunile unui vorbitor public

Confesiunile unui vorbitor public

Scott Berkun

Published by SC Publica

SPECIAL OFFER: Upgrade this ebook with O’Reilly

Click here for more information on this offer!

Please note that upgrade offers are not available from sample content.

Avertisment

Această carte conţine opinii extrem de personale şi multe povestiri de culise. S-ar putea să nu-ţi placă acest lucru. Unora le place să vadă cum se fac cârnaţii, însă multora nu.

Toate informaţiile din această carte sunt adevărate şi scrise cu scopul de a ajuta, dar dacă nu-ţi place întotdeauna să ţi se spună adevărul în faţă, poate că această carte nu este pentru tine.

Această carte este scrisă cu convingerea că, dacă toţi am gândi înainte de a vorbi şi am asculta cu atenţie, lumea ar fi un loc mai bun.

Cap. 1. Nu vă văd dezbrăcaţi

image with no caption

Mă aflu în avion, într-un zbor lung dinspre Seattle către Belgia, iar femeia de lângă mine porneşte o conversaţie. Deşi m-am ascuns în spatele cărţii pe care o citesc, acum sunt nevoit să fac faţă unei situaţii oarecum nefericite care apare frecvent în timpul călătoriilor cu avionul: riscul de a discuta cu un străin de care n-am cum să scap. Uneori este amuzant să stau lângă cineva interesant şi să mai schimb două vorbe, dar să fiu blocat lângă o persoană care vorbeşte necontenit nouă ore este un adevărat iad pentru mine. (Şi niciodată nu ştiu în care dintre cele două situaţii mă aflu, până nu începe conversaţia, moment când este prea târziu). Pentru că nu vreau să fiu nepoliticos, o salut. Ea întreabă cu ce mă ocup, întrebare la care eu fac o pauză. Am purtat această conversaţie riscantă de multe ori. Vezi tu, am două răspunsuri posibile, şi niciunul nu mă încântă.

Cel mai bun răspuns pe care-l am este că sunt scriitor. Scriu cărţi şi eseuri. Dar nu este bine dacă spun asta, pentru că oamenii se entuziasmează că s-ar putea să fiu Dan Brown, John Grisham sau Dave Eggers, cineva celebru cu care se pot lăuda prietenilor că l-au întâlnit. Când află că sunt unul dintre milioanele de scriitori de care n-au auzit – şi că niciunul dintre romanele mele nu a fost ecranizat într-un blockbuster –, resimt genul de dezamăgire de care nu au parte niciodată oamenii care lucrează ca avocaţi, instalatori sau chiar ajutoare de bucătari la McDonald’s.

Cealaltă opţiune, de a spune că sunt vorbitor public, este şi mai neplăcută. Dacă le spui oamenilor că eşti vorbitor public, ei îşi imaginează imediat unul dintre următoarele lucruri urâte:

  1. Eşti vorbitor motivaţional, porţi costume ieftine, transpiri prea mult şi visezi să devii Tony Robbins.

  2. Eşti mare preot într-un cult şi în curând vei încerca să-i converteşti la religia ta.

  3. Eşti celibatar, şomer şi locuieşti într-o rulotă de pe marginea vreunui râu.

Nu vreau să spun despre mine că sunt vorbitor public. Profesorii, managerii, învăţătorii spirituali şi politicienii îşi petrec toţi mult timp din viaţa profesională vorbind în public, însă nici ei nu se autointitulează vorbitori publici. Şi pe bună dreptate. Vorbitul în public este o formă de exprimare. Trebuie să aibă un subiect, iar subiectul respectiv te defineşte mai bine decât vorbitul în sine. Dar eu vorbesc despre lucrurile pe care le scriu, care pot fi despre aproape orice. Ar fi cel mai corect să mă numesc „gânditor independent“ – oricât de lipsit de conţinut ar suna –, dar, dacă spun asta, sigur se va găsi cineva care să creadă că sunt şomer, aşa cum aş face şi eu dacă mi-ar spune-o un străin în avion. Însă, gândirea independentă este motivul pentru care sunt în avion. Mi-am dat demisia de la serviciul meu obişnuit, cu ceva ani în urmă, am scris două cărţi care s-au vândut foarte bine şi am fost angajat să zbor la Bruxelles ca să vorbesc despre câteva idei din aceste cărţi.

Îi explic toate aceste lucruri noii mele tovarăşe de zbor. Prima ei întrebare, una pe care o aud deseori în astfel de conversaţii, este: „Când ţineţi un discurs, vă imaginaţi că toată lumea din sală este dezbrăcată?“. O spune pe un ton de glumă, dar mă fixează ciudat cu privirea. Vrea un răspuns. Vreau să-i răspund că, evident, nu fac asta. Nimeni nu o face. Nimeni nu te învaţă să-ţi imaginezi oamenii dezbrăcaţi la interviul de recrutare sau la dentist, şi asta pe bună dreptate. Să fii gol sau să-ţi imaginezi oamenii dezbrăcaţi în timpul zilei face lucrurile mai mult, nu mai puţin complicate, şi acesta este unul dintre motivele pentru care s-au inventat hainele. Deşi este un sfat extrem de prost, cumva este cel mai recunoscut truc de vorbit în public.

Am întrebat mulţi experţi şi niciunul nu a ştiut cine a dat prima oară acest sfat, deşi cel mai bun răspuns ar putea fi Winston Churchill[1], care ar fi pretins că imaginarea unui public dezbrăcat îl ajuta. Însă, el era recunoscut şi pentru faptul că bea zilnic o sticlă de şampanie şi o cinzeacă de brandy sau chiar mai mult. Cu atât alcool la bord, s-ar putea să ai nevoie să-ţi imaginezi oameni goi doar ca să rămâi treaz. Printre noi, muritorii de rând (Churchill avea o toleranţă remarcabilă la alcool), nu veţi găsi nici măcar un expert al vorbitului în public care să recomande gânduri cu oameni dezbrăcaţi, şi nici o cinzeacă de brandy. Cu toate acestea, dacă-i spui unui prieten că ai emoţii pentru prezentarea pe care trebuie să o susţii mâine la muncă, vei primi în 30 de secunde sfatul cu oamenii dezbrăcaţi. Nu pot explica de ce. Se pare că sfaturile proaste, dar amuzante, vor fi întotdeauna mai cunoscute decât sfaturile bune, dar plictisitoare, indiferent cât de inutile ar fi primele.

Pe parcursul sutelor de prelegeri pe care le-am ţinut în toată lumea, am păţit majoritatea lucrurilor înfricoşătoare, tragice sau jenante de care se tem oamenii. Am fost hărţuit cu întrebări de către un grup de beţivi într-un bar din Boston. Am vorbit în faţa unor scaune goale şi a unui om de serviciu plictisit, în New York. Mi s-a stricat laptopul într-o aulă din Moscova; mi-a murit microfonul în timpul unui discurs în San Jose; m-am uitat neputincios cum au adormit în sala de conferinţe directorii parizieni care mă angajaseră să le vorbesc. Ca să faci faţă acestor evenimente, secretul este să înţelegi că toată lumea uită de ele după ce s-au întâmplat – cu excepţia unei singure persoane: tu. În rest, nimănui nu-i prea pasă de asta.

Când sunt pe o scenă şi vorbesc, îmi aduc aminte de ultima dată când am stat în public, în rândul 25 sau în colţul unei săli de şedinţe sau, demult, într-o sală de clasă, încercând cu disperare să nu visez cu ochii deschişi sau să nu adorm. Cei mai mulţi oameni care ascultă chiar acum prezentări în toate colţurile lumii speră că vorbitorul o să termine cât mai curând. E tot ce-şi doresc. Ei nu te judecă atât de mult pe cât crezi, pentru că nu le pasă atât de mult pe cât crezi. Ajută enorm să ştii asta. Dacă se întâmplă vreun dezastru, explodează ceva sau mă împiedic şi cad, probabil o să am parte de mai multă atenţie din partea publicului decât cu 30 de secunde în urmă. Şi, dacă nu-mi pasă aşa de mult de micul meu dezastru, mă pot folosi de atenţia pe care am căpătat-o şi pot face ceva bun cu ea – orice aş spune în momentul următor, cu siguranţă publicul o să-şi amintească. Şi chiar dacă nu câştig nimic, măcar tragedia mea le va rămâne oamenilor în minte drept ceva amuzant de povestit. Oricum, râsul provocat de acea întâmplare va face, probabil, mai mult bine lumii decât prezentarea mea sau orice altă prezentare din acea zi.

Aşa că, dacă în timpul viitoarei mele prelegeri din Philadelphia îmi vor lua foc pantofii sau voi cădea de pe scări cu faţa în jos, direct pe culoarul dintre scaune, pot transforma incidentul într-o oportunitate. Practic, am primit un rol într-o poveste care va fi spusă mult mai des decât orice alt subiect discutat în vreo prezentare din luna respectivă. Întâmplarea va deveni tot mai amuzantă şi mai scandaloasă cu fiecare repovestire, ajungând să includă şi ceva despre nişte oameni beţi şi dezbrăcaţi. Dar cel mai important este că eu îmi voi fi câştigat dreptul să spun această poveste cu următoarea ocazie când mi se va întâmpla un dezastru mai mic. Pot alege să scap dintr-o presupusă catastrofă referindu-mă la alta: „Credeţi că este penibil ce mi s-a întâmplat? Păi să vă spun ce-am păţit în Philly...“. Şi trec mai departe.

Dacă vrei să fii bun la ceva, primul lucru de care trebuie să te debarasezi este noţiunea de perfecţiune. De fiecare dată când mă duc în faţa sălii, ştiu că o să fac greşeli. Şi este în regulă. Dacă eşti atent la cum vorbim unii cu alţii în viaţa de zi cu zi, inclusiv în timpul prezentărilor, vei observa că până şi vorbitorii cei mai buni fac o groază de greşeli. Michael Erard, autorul unui studiu despre cum vorbim, intitulat Um (Anchor), ne spune următoarele:

[Greşelile] apar, în medie, la fiecare zece cuvinte... Dacă oamenii spun în jur de 15 000 de cuvinte zilnic, asta înseamnă cam 1 500 de gafe verbale pe zi. Data viitoare când vorbeşti, ascultă-te cu atenţie! Te b-b-bâlbâi; uiţi cuvintele, suceşti sunelete (iar când scrii la computer, inversezi litelere – şi prbabil le şi omţi). Majoritatea acestor greşeli trec neobservate sau nu se ţine cont de ele, dar toate sunt fascinante, atât din motivele pentru care le ignorăm, cât şi din cele pentru care le observăm.

Dacă îi asculţi pe Martin Luther King, Malcolm X sau Winston Churchill şi apoi citeşti transcrierile needitate ale aceloraşi discursuri, vei găsi greşeli. Cu toate acestea, sunt greşeli pe care, în general, nu le băgăm în seamă, deoarece suntem extraordinar de îngăduitori cu limba vorbită.[2] Oamenii abandonează propoziţiile în mijlocul ideii şi repetă frazele, dar noi corectăm mereu în gând aceste greşeli, chiar şi pentru cei care se presupune că sunt vorbitori fantastici. Dacă mesajul îşi atinge ţinta, oamenii au tendinţa de a trece cu vederea multe lucruri. Lincoln avea o voce piţigăiată. Dale Carnegie vorbea pe nas, cu accent sudist. Cicero respira greu. Barbara Walters, Charles Darwin, Winston Churchill, până şi Moise, cu toţii se bâlbâiau, vorbeau peltic sau aveau alte probleme de vorbire, dar acest lucru nu le-a distrus carierele, deoarece aveau un mesaj interesant de împărtăşit publicului. Deşi vorbitul în public poate părea ceva superficial, istoria ne demonstrează că oamenii cu idei clare şi puncte de vedere solide sunt cei pe care îi ţinem minte.

Ştiu că fac tot timpul mici greşeli. Nici n-am cum altfel. În plus, când prezinţi, perfecţiunea este plictisitoare. Tyler Durden, cvasieroul din filmul Fight Club, spunea să nu mai fim perfecţi, deoarece a fi obsedaţi de perfecţiune ne împiedică să evoluăm. Nu mai rişti nimic, prin urmare nici nu mai înveţi nimic. Nu vreau să fiu perfect. Vreau să fiu util, vreau să fiu bun şi vreau să fiu eu însumi. Încercarea de a fi perfect mă împiedică să fac toate aceste trei lucruri. Până la urmă, să faci câteva greşeli sau să te poticneşti de câteva ori le aminteşte celorlalţi cât este de greu să stai acolo, în faţa sălii. Greşelile se fac oricum – contează cum le priveşti. Iată două moduri de a face acest lucru:

  1. Evită greşeala de a încerca să nu faci nicio greşeală! Străduieşte-te să înveţi cât mai bine ce ai de prezentat, dar ţine minte că nu vei fi perfect! Astfel, nu vei fi devastat când unele lucruri mărunte vor ieşi prost.

  2. Conştientizează că modul în care reacţionezi la o greşeală determină răspunsul publicului! Dacă îmi vărs apă pe pantaloni şi reacţionez de parcă s-ar fi scufundat Titanicul, publicul va privi acest lucru tot ca pe o tragedie. Dar dacă rămân calm sau, şi mai bine, dacă glumesc pe tema aceasta, publicul va face la fel.

Ca să dau un exemplu de greşeală proprie, în martie 2008 am susţinut o prezentare despre creativitate, în faţa unui public de 2 000 de oameni, la conferinţa Web 2.0 Expo. Mi s-au alocat zece minute şi, cum un om vorbeşte în medie cu o viteză de două-trei cuvinte pe secundă, am calculat că am nevoie de un material de numai 1 500 de cuvinte (600 de secunde x 2,5 cuvinte pe secundă). Pare greu să te încadrezi în zece minute, dar multe discursuri extraordinare din istorie au fost şi mai scurte, incluzând aici cuvântarea lui Lincoln de la Gettysburg şi predica lui Iisus de pe Munte. Este destul timp dacă ştiu ce am de spus. Mi-am pregătit discursul, l-am repetat de mai multe ori şi am ajuns mai devreme, ca să mă pot acomoda cu locul înainte de sosirea publicului. Echipa tehnică mi-a arătat scena, pupitrul şi telecomanda pentru controlul slide-urilor prezentării. În josul scenei se afla un cronometru care urma să-mi indice cât timp mai am până la final. Frumos.

Totuşi, echipa tehnică mi-a comunicat ceva extrem de important: telecomanda avea doar buton pentru înainte. Dacă voiam să merg la slide-ul anterior, trebuia să le comunic la microfon să dea prezentarea înapoi. Nu mai văzusem aşa ceva. Toate telecomenzile te lasă să navighezi înainte şi înapoi – de ce s-ar strădui cineva să elimine butonul pentru înapoi? N-am primit vreun răspuns.[3] Însă, cum discursul meu era atât de scurt şi oricum nu prea obişnuiam să mă întorc la slide-urile precedente, nu mi-am făcut griji. Mi-am notat în minte să nu apăs din greşeală pe butonul telecomenzii kamikaze. Nimic mai uşor, m-am gândit.

Stând în culise, ascultându-l pe ultimul vorbitor de dinaintea mea, Edwin Aoki de la AOL, mă uitam la mulţimea uriaşă din întuneric. Fotografi de presă şi reporteri de televiziune, îngenuncheaţi printre rânduri, uşor de identificat datorită strălucirii luminilor reflectate în obiective. Aoki şi-a terminat discursul în aplauze, iar Brady Forrest, una dintre gazdele evenimentului, a intrat pe scenă pentru a mă prezenta. Eram entuziasmat şi pregătit. Exersasem. Ştiam ce am de spus. Aveam idei măreţe şi povestiri amuzante. Eram convins că totul va merge strună. Mi-am auzit numele şi am atacat scena, îndreptându-mă către pupitru. Mă uitam după telecomandă, unicul obiect de care aveam nevoie pentru a începe. Am apucat cu grijă telecomanda, fiind atent să nu ating din greşeală butonul (după cum se vede în Fig. 1-1). În sfârşit, eram gata.

În direct la Web 2.0 Expo. Telecomanda kamikaze este în mâna mea stângă.

Fig. 1-1. În direct la Web 2.0 Expo. Telecomanda kamikaze este în mâna mea stângă.

Creierul meu a intrat în viteză şi m-am uitat în mulţime ca să-mi găsesc repere. Când mi-am întors privirea către mijlocul sălii, ochii mi s-au oprit pe cronometru. Acolo am dat peste o surpriză. În loc de cele zece minute la care mă aşteptam – cele zece minute pe care le planificasem şi pentru care mă pregătisem şi exersasem –, mai aveam doar nouă minute şi treizeci şi patru de secunde. Douăzeci şi şase de secunde preţioase se evaporaseră.

Acum, când scriu în linişte această carte, fără public şi fără stres, douăzeci şi şase de secunde nu par ceva grav. Abia îţi ajung să-ţi legi şireturile. Dar atunci, în acel moment când eram nerăbdător să vorbesc, am fost prins pe picior greşit. Nu înţelegeam cum am irosit douăzeci şi şase de secunde fără ca măcar să încep. (Urma să aflu mai târziu că timpul pierdut era cauzat de introducerea lui Brady şi de parcursul meu pe scena aceea mare.) Şi, în timp ce făceam calcule în minte, am pierdut şi mai mult timp. Creierul meu – mai puţin deştept decât crede el că este – insista s-o facă pe detectivul chiar atunci, pe scenă, consumându-mi şi mai mult timp preţios. Nu ştiu de ce a făcut asta creierul meu, dar el face multe alte chestii curioase pe care va trebui să le înţeleg mai târziu.

Între timp, bat câmpii. Bla, bla, inovaţie, bla, creativitate, bla. Nu sunt gură-spartă în viaţa de zi cu zi, dar pot să turui cincisprezece secunde cam pe orice subiect pe care îl cunosc cât de cât fără să las impresia că bat câmpii. Turuitul m-a ajutat să câştig suficient timp pentru ca mintea mea să lase baltă investigaţiile inutile asupra a ceea ce se întâmplase. Reuşind într-un final să mă concentrez, a trebuit să irosesc şi mai mult timp ca să fac trecerea de o fineţe chirurgicală de la bătutul câmpilor la prima idee din discursul pe care îl pregătisem. Simţind că mi-am recăpătat încrederea, cu toate că deja eram în urmă cu un întreg minut, am apăsat telecomanda ca să-mi apară primul slide. Dar am ţinut butonul apăsat prea mult şi două slide-uri s-au succedat într-o clipită.

Cu toţii avem rezerve de forţă interioară care ne ajută să ne descurcăm în momente dificile, dar ale mele au secat în momentul acela. N-am avut curajul să mă opresc din vorbit, să le cer tipilor de la tehnic la microfon – ca şi cum m-aş fi adresat zeilor din ceruri – să dea slide-ul înapoi, în timp ce aş fi aşteptat neputincios pe scenă, uitându-mă cum ceasul îmi mânca preţioasele secunde. Aşa că am continuat forţat, m-am descurcat cum am putut şi am fugit de pe scenă când s-au terminat cele zece minute.

Pentru mine a fost un dezastru. Nu-mi găsisem ritmul şi nici nu-mi prea aduceam aminte ce spusesem. Dar, când am vorbit cu nişte cunoscuţi din public, am descoperit ceva mult mai interesant. Nu numai că nimănui nu-i păsa de asta, dar nici măcar nu observaseră. Drama fusese doar în capul meu. Aşa cum a scris Dale Carnegie în Public Speaking for Success:[4]

Când termină, vorbitorii buni află de obicei că există patru versiuni ale discursului lor: ce au prezentat, ce pregătiseră, ce s-a scris în ziare despre asta şi ce se gândesc că-şi doresc să fi prezentat în drum spre casă.

Poţi urmări înregistrarea video de zece minute a discursului şi te vei convinge.[5] Nu este o prezentare extraordinară, dar nici rea. Oricare ar fi greşelile sau imperfecţiunile, ele sunt mai mari în mintea mea decât în a ta. Chinurile prin care am trecut pe scenă în acea seară m-au învăţat o lecţie: nu planifica niciodată să foloseşti tot timpul pe care îl ai la dispoziţie. Dacă aş fi planificat nouă minute în loc de zece, nu mi-ar fi păsat de cât arăta ceasul, cât de ciudată era telecomanda sau de cât mi-a luat să traversez scena.

Şi se întâmplă deseori ca detaliile cu care îşi bat capul vorbitorii să nu conteze absolut deloc pentru public. Spectatorii vor să se distreze. Vor să înveţe. Şi, mai presus de toate, vor ca tu să te descurci bine. Multe dintre greşelile care pot apărea când vorbeşti nu vor împiedica acest lucru. Contează mai mult greşelile pe care le faci înainte să deschizi gura. Printre ele se numără greşelile de a nu avea o părere interesantă, de a nu-ţi structura clar ideile şi de a nu planifica modul în care să comunici relevant acele idei publicului tău. Acestea fac diferenţa. Dacă înţelegi cum să faci bine aceste trei lucruri, celelalte vor conta prea puţin.



[1] Am întrebat peste o duzină de experţi şi, cu toate că niciunul nu ştia care este originea acestui sfat, Richard I. Garber a reuşit să găsească o menţiune cu referire la Churchill în cartea expertului James C. Humes, The Sir Winston Method (Quill) (n.a.).

[2] Unele discursuri sunt mai formale decât altele, deci chiar poţi găsi exemple perfecte (dar acestea sunt rare). Am ascultat Greatest Speeches of All Time, vol. I şi vol. II, şi multe discursuri confirmă acest punct de vedere (n.a).

[3] La evenimentele mari, pentru prezentări cu suport vizual sunt setate mai multe computere care să ruleze aceleaşi slide-uri, în eventualitatea că unul dintre computere se strică. Pentru ca totul să funcţioneze, telecomanda este legată la întregul sistem, nu la vreunul dintre computere; de aici, telecomanda buclucaşă (n.a.).

[4] (Tarcher), p. 61 (n.a.).

[5] În momentul 00:48 al clipului se poate vedea expresia de pe faţa mea când mi-am dat seama că s-au derulat două slide-uri deodată: http://www.blip.tv/file/856263/ (n.a.).

Cap. 2. Atacul fluturilor

image with no caption

„Cei mai buni vorbitori publici ştiu suficient de multe lucruri cât să se teamă... singura diferenţă între profesionişti şi novici este că profesioniştii şi-au dresat fluturii să zboare în formaţie ordonată.“

Edward R. Murrow

Deşi există suficiente motive pentru ca oamenilor să le fie frică de vorbitul în public, până n-o să văd pe cineva fugind de la pupitru în toiul prezentării şi năpustindu-se spre ieşirea de incendiu ca să scape cu viaţă, n-o să pot spune că vorbitul în public este mai înfricoşător decât moartea. Acest stereotip foarte popular, deseori exprimat sub forma „Ştiaţi că oamenii ar prefera să moară decât să vorbească în public?“, este un exemplu clasic de situaţie care arată de ce trebuie să-i întrebi pe oameni de unde ştiu ceea ce cred că ştiu. Acest aşa-zis „rezultat statistic“ sugerează că, dacă ar avea de ales, oamenii ar prefera să sară de pe o clădire sau să înghită o capsulă de cianură decât să susţină o scurtă prezentare în faţa colegilor de serviciu. Şi, cum aşa ceva nu se întâmplă în lumea reală – încă n-am auzit ca vreun bilet de adio să menţioneze o prezentare iminentă drept cauza părăsirii acestei lumi –, merită să ne întrebăm: de unde vine această falsă informaţie?

Sursa este The Book of Lists de David Wallechinsky et al. (William Morrow), o carte cu diverse date statistice, publicată în 1977. Includea o listă cu lucrurile de care se tem oamenii, iar vorbitul în public apărea pe locul întâi. Iată lista, intitulată „Cele mai mari temeri omeneşti“:

  1. Vorbitul în faţa unui grup;

  2. Înălţimile;

  3. Insectele şi gândacii;

  4. Problemele financiare;

  5. Apa adâncă;

  6. Boala;

  7. Moartea;

  8. Zborul;

  9. Singurătatea;

  10. Câinii;

  11. Condusul sau călătoria în maşină;

  12. Întunericul;

  13. Lifturile;

  14. Scările rulante.

E clar că oamenii care susţin acest clişeu nu au văzut lista, pentru că altfel şi-ar da seama că este prea ciudată şi absurdă ca să fie luată în serios. The Book of Lists susţine că o echipă de cercetători a întrebat 3 000 de americani „De ce te temi cel mai mult?“, dar i-au lăsat să scrie câte răspunsuri au dorit. Întrucât nu a existat o listă din care să aleagă, rezultatele obţinute prin acest sondaj nu sunt nici pe departe ştiinţifice. Mai rău, nu se oferă nicio informaţie demografică.[6] Nu avem cum să ştim dacă aceşti oameni erau reprezentativi pentru noi toţi. Eu, ca mulţi alţii, evit de obicei sondajele la care mi se cere să răspund, astfel încât ar trebui să ne întrebăm de ce ne încredem aşa de mult în rezultatele cercetărilor de piaţă.

Uitându-ne pe listă, este uşor să observăm că oamenilor le este teamă de înălţimi (numărul 2), apă adâncă (numărul 5), boală (numărul 6) şi zbor (numărul 8) din cauza probabilităţii de a muri din cauza acestora. Dacă le adunăm, moartea vine clar pe primul loc, restabilind înfricoşătoarea reputaţie a Doamnei cu Coasa.[7] Informaţiile despre vorbitul în public sunt deseori înşelătoare, deoarece provin de la persoane care vând servicii sau cărţi ce beneficiază de pe urma prezentării vorbitului în public ca fiind înfricoşător. Chiar şi dacă cercetarea s-ar face cum trebuie, oamenii au tendinţa să menţioneze mai degrabă temeri faţă de lucruri minore de care se lovesc în viaţa de zi cu zi decât experienţe mai înfricoşătoare, dar şi mult mai abstracte, precum moartea.

Când te gândeşti la chestii amuzante precum moartea, sondajele de opinie şi vorbitul în public, cel mai bine este să începi prin a conştientiza că nimeni n-a murit din cauză că a susţinut o prezentare proastă. Bine, o persoană a murit totuşi – preşedintele William Henry Harrison –, dar el s-a îmbolnăvit de pneumonie după ce a ţinut cea mai lungă cuvântare inaugurală din istoria Statelor Unite. Cea mai simplă lecţie de reţinut din povestea sa: fii concis, altfel s-ar putea să mori. Lăsând la o parte această excepţie, dacă vei deveni vreodată atât de important – precum Gandhi sau Lincoln –, încât să vrea cineva să te omoare, nu de la vorbitul în public ţi se va trage. Malcolm X a fost împuşcat la începutul unui discurs, în 1965, dar el era un vorbitor fantastic (în cel mai rău caz, se poate spune că a fost ucis pentru că vorbea prea bine). Lincoln a fost asasinat în timp ce privea alţi oameni care erau pe o scenă. A fost împuşcat din spatele scaunului, ceea ce evidenţiază marele avantaj de a susţine o prelegere: este puţin probabil să se strecoare cineva prin spatele tău ca să-ţi facă felul, fără să-l observe publicul. Faptul că a fost pe scenă, în spatele unui pupitru, l-a protejat pe preşedintele George W. Bush în cursul ultimei sale apariţii publice în Irak, când un reporter irakian dezgustat a aruncat în el cu un pantof, apoi cu celălalt. Observând asaltul de pe scenă, Bush a fost avantajat şi a evitat prompt ambii pantofi.

Adevăratul pericol pândeşte în mulţime. Fani ai unor trupe rock, precum The Who, Pearl Jam sau Rolling Stones, au fost ucişi în tribune. Şi, cu toate că toboşarul trupei Spinal Tap a explodat în mod misterios în timpul unui concert, istoria a consemnat foarte puţine decese survenite pe scenă. Pericolul de a te afla într-o mulţime explică de ce unii oameni preferă să stea pe scaunele dinspre culoar – aşa pot scăpa uşor, indiferent dacă fug de foc sau de plictiseală. Dacă te afli pe scenă, nu numai că ai acces mai rapid către ieşirile de incendiu, dar dacă leşini, cazi sau faci un infarct, toţi vor observa şi-ţi vor chema o ambulanţă. Data viitoare când te găseşti în faţa unei săli ca să prezinţi ceva, să ştii că eşti, din toate punctele de vedere, persoana cea mai în siguranţă de acolo. Problema este că mintea noastră este construită să creadă exact opusul; vezi Fig. 2-1.

Când priveşti imaginea din stânga, creierul tău o vede pe cea din dreapta.
Soyez le premier à déposer un commentaire !

17/1000 caractères maximum.

Diffusez cette publication

Vous aimerez aussi