Doctrina navala

Kramerica Inc.

Informations

• Publié par: relu
• Publié le: 13 septembre 2012
• Nombre de lectures: 36
• Langue: Romanian

Extrait

DOCTRINE NAVALE ALE ÎNCEPUTULUI DE SECOL XXI

Comandor HÂLDAN ROMULUS

INTRODUCERE

Un vestit aventurier englez, sir Walter Raleigh, primul întemietor al unei colonii engleze în America, a definit cel mai exact importanţa Oceanului Planetar şi a prefigurat ceea ce, mult mai târziu, a fost consfinţit în strategiile navale ale marilor puteri, afirmând: “Cel ce stăpâneşte marea, stăpâneşte comerţul; cel ce stăpâneşte comerţul lumii, stăpâneşte bogăţiile lumii şi, în consecinţă, lumea însăşi.” Milenii întregi oamenii şi structurile colective dezvoltate de către aceştia au luptat pentru cucerirea spaţiilor terestre sau, mai precis, pentru bogăţiile acestora. Fiecare etapă din evoluţia umanităţii a însemnat şi o evoluţie a dorinţei de cucerire şi, de ce să nu recunoaştem, a necesităţii de a cuceri noi teritorii. Începând cu secolul XX, lupta pentru teritorii, în sensul material al cuvântului, s-a diminuat continuu, până s-a transformat în lupta pentru sfere de influenţă. Orice mare putere îşi dorea sfera sa de influenţă, cu state satelit, subordonate economic, subdezvoltate dar cu resurse naturale foarte puternice. Care este situaţia acum? Pământul deja a fost împărţit. Secolul XXI nu mai oferă nici o posibilitate de împărţire a spaţiului terestru ci numai de jocuri în domeniul sferelor de influenţă dar şi acestea sunt tot mai complicate deoarece statele suverane care au resurse naturale chiar dacă sunt

1

subdezvoltate au învăţat să vândă cât mai scump aceste resurse. A mai rămas Oceanul Planetar unde regulile de folosinţă au fost deja stabilite în secolul trecut dar, deocamdată, accesul la resursele acestuia este diferenţiat în funcţie de statutul fiecărei puteri maritime (mare putere maritimă, putere maritimă zonală sau simplă putere maritimă). Voi defini cele trei noţiuni enumerate mai sus deoarece în literatura de specialitate este definită puterea maritimă ca atribut al unui stat dar nu este definită poziţia statului în ierarhia puterilor maritime (mare putere maritimă, putere maritimă zonală sau simplă putere maritimă, cum am specificat mai .)sus Marea putere maritimă  este acel stat care reuşeşte să-şi promoveze interesele pe întreg Oceanul Planetar şi, esenţial, să controleze sau să încerce să controleze acest Ocean Planetar. Este cazul S.U.A. şi Rusiei. Acestea sunt cele două mari puteri maritime ale momentului. Puterea maritimă zonală  este acel stat care îşi promovează interesele pe întregul Ocean Planetar şi care, prin forţele sale, controlează o anumită zonă de interes strategic propriu. Este cazul Chinei, care controlează zona Asiei de Est şi Sud-Est sau a Indiei care controlează o bună parte a Oceanului Indian. Putere maritimă  poate fi orice stat care are ieşire la Oceanul Planetar, îşi promovează interesele maritime proprii şi îşi poate exercita controlul în zonele adiacente litoralului său (marea teritorială, zona contiguă, platoul continental). În această categorie se înscriu majoritatea statelor printre care şi România.

2

Sunt state care, deşi au ieşire la mare, nu pot fi considerate puteri maritime deoarece nu îndeplinesc una din următoarele două condiţii esenţiale: - nu au flotă comercială, de pescuit sau ştiinţifică proprie sau sunt nesemnificative; - au o flotă comercială, de pescuit sau ştiinţifică proprie dar nu au forţe care să exercite controlul spaţiilor maritime proprii, nici măcar în zona de proximitate (apele teritoriale). Deci, acum când am definit clar noţiunile referitoare la puterea maritimă, putem continua analiza pe care ne-am propus-o. Odată cu definirea noţiunilor de ape teritoriale, zonă contiguă, zonă economică exclusivă, platou continental, în fapt s-a marcat începerea marii lupte pentru împărţirea Oceanului Planetar, luptă la care, uneori, fără să ne dăm seama, asistăm şi astăzi. Dacă până în secolul trecut Oceanul Planetar a fost folosit pentru pescuit, cercetare ştiinţifică, transportul bogăţiilor de la uscat şi spre uscat şi ca o cale pentru cautarea de noi bogăţii, secolul XXI aduce o nouă valenţă şi anume folosirea Oceanului Planetar şi pentru ceea ce reprezintă el însuşi. Începerea delimitării teritoriilor arctice, în fapt, a marcat ultima cucerire de tip clasic a unui spaţiu terestru. Secolul XX nu a avut prea multe doctrine navale. În afară de marile puteri maritime statele cu ieşire la Oceanul Planetar şi-au definit sau nu unele interese şi cam atât. După cum vom vedea, la acest început de secol şi mileniu, tot mai multe state îşi conturează o doctrină navală proprie ( uneori numită doctrină navală strategică sau chiar strategie navală) iar primul semn al acestei “bătălii”  pentru spaţiile maritme a fost marcat în momentul când, în secolul

3

trecut, o serie de state şi-au extins unilateral apele teritoriale la 24 mile marine sau chiar mai mult, mergând până la 200 de mile marine. Acest secol a debutat prin orientarea clară spre Oceanul Planetar şi sunt convins că, în acest secol, lupta pentru spaţii va fi, în exclusivitate, pe spaţiul Oceanului Planetar. Nu are rost să repet că peste 2/3 din suprafaţa Terrei aparţine apelor dar trebuie să reamintesc faptul că rezervele de hrană, energie şi resurse minerale ale Oceanului Planetar sunt imense şi puţin cunoscute iar în viitor vor reprezenta sursa materială determinantă pentru perpetuarea speciei umane. De aceea, marile puteri precum şi alte state, după cum vom vedea, la acest început de secol şi-au structurat strategii navale ferme care să le ofere un orizont cât mai conturat în ceea ce priveşte cucerirea Oceanului Planetar şi proiectarea forţei şi influenţelor proprii în sapţiile acestuia. Pentru a avea o imagine cât mai completă, am ales pentru analiză o serie de actori semnificativi: Statele Unite ale Americii, Federaţia Rusă, China, India şi Uniunea Europeană. După cum se observă, am ales doi actori cu vechime în domeniu (Statele Unite ale Americii şi Federaţia Rusă), un actor care caută să recupereze startul pierdut (China), un actor care consideră că este momentul să joace un rol pe prima scenă (India) şi, în fine, un actor care îşi defineşte rolul şi îşi pregăteşte recuzita (Uniunea Europeană).

4

I. STRATEGIA NAVALĂ A UNIUNII EUROPENE SAU NAŞTEREA UNEI NOI MARI PUTERI MARITIME

Uniunea Europeană nu a făcut şi nici nu face un secret din faptul că intenţionează să-şi creeze o forţă militară proprie şi, prin urmare, începând cu anul 2000, prin intermediul Comitetului Interparlamentar Pentru Securitate şi Apărare Europeană a elaborate o serie de strategii privitoare la apărarea comună a statelor membre. Unul dintre aceste documente este şi Recomandarea 722  din 3 iunie 2003, prezentată în cea de-a 49-a sesiune şi intitulată “Apărarea Europeană – rolul puterii navale” . În fapt, acest document este o veritabilă doctrină navală a Uniunii Europene şi, în perspectiva aderării ţării noastre la Uniunea Europeană, va deveni un document care va sta la baza oricărei doctrine navale pe care statul român şi-ar putea-o proiecta în viitor. Din păcate, la această dată, România nu are o doctrină navală şi nici nu există preocupări majore în acest sens, excepţie făcând Forţelor Navale care au abordat elementele de natură militară şi care, în fapt, reprezintă numai o parte din ceea ce ar trebui să fie o doctrină militară naţională. Documentul menţionat  (Recomandarea 722)  fundamentează argumentaţia necesităţii unei Forţe Navale Întrunite Europene, pe următoarele aserţiuni: “1. Atenţionarea asupra importanţei mediului maritim European şi a rolului deosebit jucat de forţa navală în scopul protecţiei accesului către pieţele globale şi zonele economice; 2. Luarea în considerare a importanţei factorului de securizare a mărilor împotriva ameninţărilor globale (trafic de droguri, imigraţia

5

clandestină, poluare, terorism, piraterie, pescuit ilegal, ameninţări cu mină etc.); 3. Luarea în calcul a hotărârii membrilor Uniunii Europene cu privire la adoptarea căilor militare credibile, inclusiv a mijloacelor navale, în scopul dobândirii unei capabilităţi sporite de conducere a operaţiilor în cadrul Uniunii Europene; 4. Luarea în considerare a puterii forţei navale, flexibilităţii şi capabilităţii considerabile de proiecţie a acesteia în operaţii; 5. Aprecierea faptului că statele europene sunt capabile să opereze împreună datorită procedurilor NATO; 6. Atenţionarea asupra nepotrivirii capabilităţilor operative ale forţelor navale europene în condiţiile utilizării portavioanelor şi a navelor amfibii mari; 7. Îngrijorarea asupra serioaselor deficienţe din transportul strategic european pe mare;  8. Aprecierea hotărârii anumitor state de a achiziţiona portavioane capabile să opereze grupuri mixte şi numeroase de aeronave moderne; 9. Luarea în calcul a faptului că navele Forţelor Navale Europene Întrunite pot reprezenta o forţă semnificativă prin fregatele şi distrugătoarele multirol deţinute, precum şi faptul că această capabilitate este permanent îmbunătăţită; 10. Aprecierea formelor variate ale cooperării multinaţionale dintre nave şi infanteria marină în Europa” 1 Urmare a acestor aserţiuni, Comitetul face opt recomandări ţărilor membre ale Uniunii, după cum urmează: “1. Să se ia în considerare rolul şi importanţa mediului maritim European;

6

2. Să promoveze o structură politică de apărare bazată pe o componentă maritimă puternică (uşor dislocabilă, mobilă, autonomă); 3. Să sprijine cooperarea navală europeană multinaţională (Iniţiativa Amfibie Europeană, EUROMARFOR etc.) în scopul asigurării proiecţiei pe termen lung, într-o zonă de conflict, a unei forţe de infanterie marină însemnate; 4. Să asigure resursele financiare pentru portavioanele şi navele amfibii de mari dimensiuni necesare formării unei forţe maritime puternice; 5. Să sprijine cooperarea franco-britanică în domeniul construirii de portavioane; 6. Să intensifice eforturile de anulare a neajunsurilor din transportul maritim strategic şi lupta împotriva minelor; 7. Să pledeze pentru susţinerea importanţei gărzii de coastă în cadrul membrilor Uniunii Europene şi a altor state; 8. Să acţioneze în consecinţă pentru coordonarea şi îmbunătăţirea capabilităţilor industriei europene constructoare de nave.” 2 În esenţă, cele zece aserţiuni şi cele opt recomandări pe care le-am enumerat se constituie într-o reală proiecţie strategică în domeniul naval. Documentul stabileşte şi misiunile strategice majore şi anume: -protecţia costieră, ca element al protecţiei teritoriale; - prevenirea crizelor, care se realizează prin supraveghere şi dislocare preventivă; -protecţia/intervenţia; -descurajarea În termeni generali, sarcinile forţelor navale constau în controlul mărilor  şi proiecţie .

7

Controlul mărilor  se va realiza prin supremaţie aeriană şi maritimă cu scopul de a asigura libertatea de manevră în toate cele trei dimensiuni – submarină, de suprafaţă şi aeriană şi de a limita libertatea de mişcare a inamicului în oricare dintre aceste trei medii. Pentru menţinerea supremaţiei în toate cele trei dimensiuni, trebuie îndeplinite mai multe sarcini, cum ar fi: “supravegherea şi culegerea de informaţii, protecţia şi escorta traficului maritim, implementarea sancţiunilor sau menţinerea prezenţei zonale în scopul descurajării inamicului, atacarea şi distrugerea elementelor navale inamice şi protecţia unităţilor implicate în operaţiuni directe la sol.” 3 Proiecţia constă în proiecţia puterii  şi proiecţia forţelor  şi nu are rost să detaliem despre proiecţia puterii  deoarece problema este bine cunoscută. Vom face referire numai la proiecţia forţelor care, în viziunea Uniunii Europene, este “forma caracteristică de dislocare a trupelor terestere prin transport maritim, acesta putând avea următoarele forme : sea lift  – sau dislocare maritimă, prin utilizarea mijloacelor civile , operational lift  – sau dislocare operaţională, prin aducerea forţelor cu nave până în punctul sigur de recepţie şi amphibious operations – operaţii amfibii, care constau în utilizarea navelor specializate de transport şi a mijloacelor aeriene pentru transportul şi sprijinul forţelor în zona costieră controlată de inamic. ” 4   Referitor la capabilităţile de angajare şi proiecţie, documentul specifică faptul că forţele navale sunt capabile să îndeplinească o gamă variată de sarcini cum ar fi: “asigurarea sprijinului umanitar, intervenţia în cadrul dezastrelor naturale, misiuni de căutare şi salvare, evacuarea noncombatanţilor, supravegherea şi culegerea de informaţii, poliţie maritimă, impunerea sancţiunilor, protecţia rutelor maritime, proiecţia puterii, proiecţia forţei, debarcarea trupelor terestre (operaţiuni amfibii),

8

protecţia trupelor terestre (utilizând rachetele şi avioanele de la bord), sprijinul medical şi logistic, facilităţile de comandă şi control a operaţiilor trupelor de la ţărm (asigură posturi de comandă şi sisteme de comunicaţii), operaţii de luptă împotriva minelor, transportul trupelor (pe mare, cu elicopterele sau ambarcaţiunile rapide pe pernă de aer).” 5 O atenţie deosebită în evaluarea forţelor şi misiunilor se acordă submarinului, ca armă ce poate fi folosită atât în timp de pace cât şi în perioada preconflict, pentru supraveghere şi colectare de informaţii dar mai ales în perioada de conflict când  “efectul descurajant al prezenţei ameninţării submarine în zonă este un factor determinant pentru limitarea posibilităţilor de desfăşurare a trupelor inamice.” 6 Documentul la care facem referinţă nu este o emanaţie de moment a Uniunii Europene. El este o urmare firescă a Summit-ului de la Helsinki din decembrie 1989, unde s-a insistat asupra rezolvării problemei privitoare la “Dezvoltarea unei capacităţi autonome de luare a deciziilor şi, acolo unde NATO nu este implicat deloc, şi de lansarea operaţiilor militare sub conducerea Uniunii Europene în cazul crizelor internaţionale”  şi unde s-a şi hotărât ca Uniunea Europeană să îşi asigure şi capabilităţile corespunzătoare, precum şi o urmare a Declaraţiei Petersberg   şi a Summit-ului franco – britanic St.Malo. O serie de proiecte de cooperare navală, bilaterală sau multinaţională au fost stabilite ca urmare a acestor întâlniri, cele mai importante fiind:  EUROMARFOR, Forţa Navală Franco – Germană, cooperarea forţelor navale olandezo – belgiene şi Iniţiativa Amfibie Europeană – constând în forţa amfibie Anglia – Olanda şi forţa amfibie spaniolo – italiană – SIAF).

9

EUROMARFOR este o forţă navală organizată de Franţa, Italia, Portugalia şi Spania începând cu 15 mai 1995, are un caracter nepermanent şi este activabilă la nevoie. Lista forţelor puse la dispoziţie include un portavion (în principiu asigurat de către naţiunea conducătoare a EUROMARFOR), o forţă amfibie, submarine şi fregate de escortă, avioane de patrulare navală şi vânătoare de mine. EUROMARFOR deja a participat la acţiuni reale, cum ar fi Coeherent Behaviour  – supraveghere a traficului ilegal de droguri şi de monitorizare a terorismului sau operaţiunea Resolute Behaviour  – parte a operaţiunii Enduring Freedom  în războiul contra terorismului din Marea Arabiei şi Cornul Africii 7 . Ca o concluzie, forţa navală europeană funcţionează, are o doctrină proprie şi, prin rezolvarea deficitului în ceea ce priveşte portavioanele (sarcină a Angliei, Franţei şi Italiei, cu termen 2015) şi transportul strategic poate să fie denumită pe bună dreptate Forţa Navală Întrunită Europenă unde, după aderare, se va regăsi şi România, în măsura în care se va înţelege necesitatea dezvoltării unor Forţe Navale Naţionale competitive şi, implicit, credibile şi necesare viitorului european.

II. DOCTRINA NAVALĂ A INDIEI SAU NAŞTEREA UNEI PUTERI MARITIME ZONALE

Forţele Navale Indiene au revizuit mai vechea lor doctrină defensivă centrată pe apărarea costieră, optând pentru o nouă doctrină care se regăseşte într-o strategie agresiv – competitivă şi care ţinteşte spre dezvoltarea unei “forţe nucleare de descurajare minimă şi credibilă” , 8  urmărind pregătirea pentru un război de litoral şi dominarea regiunii Oceanului Indian.

01

Noua Doctrină Maritimă Indiană a fost lansată în luna aprilie 2004 de către cel de-al 19-lea şef al Statului Major Naval, amiralul Madhvendra Singh, cu prilejul Conferinţei Comandanţilor din Comandamentul Naval de Est, ţinută la cartierul acestuia din Visakhapatnam. Această doctrină, în fapt, a obligat Forţele Navale Indiene să recunoască şi să accepte responsabilităţile ce-i revin în direcţia dezvoltării unei “descurajări nucleare minime”  şi să construiească “un înveliş”  puternic pentru aceasta, astfel încât să se poată dobândi ceea ce se numeşte “capabilitate strategică non-provocativă” , cu ajutorul submarinelor. 9 Această doctrină este considerată ca fiind prima doctrină navală reală a Indiei şi este considerată binevenită din două motive: - unul, deoarece reflectă decizie în stabilirea securităţii, depăşind inhibiţiile trecutului, fapt ce va permite stabilirea unui nou set de principii, care vor dirija viitoarea dezvoltare a Forţelor Navale şi, - al doilea, deoarece reflectă angajamentul profesional, în sensul că Forţele Navale trebuie să evolueze conform viziunii că trebuie să fie în măsură să realizeze dezideratul ca India să devină o “putere majoră” . 10   Aşa cum India, în ultimii 15 ani, a căpătat greutate în sistemul economic internaţional şi se bucură de relaţii în domeniul producţiei cu alte puteri majore şi Forţelor sale Navale li se deschid noi oportunităţi în Oceanul Indian şi, mai departe, în Oceanul Planetar. 11 Faptul că India se situează printre primele zece forţe navale majore ale lumii, impune ca Forţele sale Navale să-şi definească propriile obiective credibile dar trebuie să se aibă în vedere faptul că Forţele Navale Indiene sunt, în diferite proporţii, un produs al originii în modelul naval britanic, al cooperării cu marina sovietică şi, ulterior, a Federaţiei Ruse iar mai recent al adoptării ca model a U.S.Navy.

11