La lecture en ligne est gratuite
Le téléchargement nécessite un accès à la bibliothèque YouScribe
Tout savoir sur nos offres
Télécharger Lire

Misiunile strategice ale Fortelor Navale ale lumii in secolul XXI

De
14 pages
MISIUNILE STRATEGICE ALE FORŢELOR NAVALE ÎN SECOLUL XXI Comandor Drd. Romulus HÂLDAN* After the „grey” period of time of 90’s, period which followed the “cold war” disappearance, the new challenges to the world peace and stability determined a new assessment of the military politics, doctrines and strategies, which required also a new assessment of the missions for the armed forces or alliances. The Navies, beside they became more important into the geopolitical and geostrategical equations, they had to define new strategic missions, missions to be in accord with the new objectives regarding the world peace and security. I. INTRODUCERE Misiunile forţelor navale, alături de concepţia de organizare, înzestrare şi folosire a acestora au constituit elementele de perenitate care se regăsesc în toată istoria navală a lumii. Niciodată nu a existat acţiune fără misiune, chiar dacă, uneori, misiunea a fost conturată, clarificată şi definită pe timpul acţiunii. Misiunile forţelor navale sunt multiple, unele simple, altele complexe, dar importante sunt acele misiuni de importanţă strategică, deoarece implică statul şi instituţiile acestuia, atât din punct de vedere militar, dar şi din punct de vedere politic, economic sau diplomatic.
Voir plus Voir moins
MISIUNILE STRATEGICE ALE FORŢELOR NAVALE ÎN SECOLUL XXI
Comandor Drd. Romulus HÂLDAN*
After the „grey” period of time of 90’s, period which followed the “cold war” disappearance, the new challenges to the world peace and stability determined a new assessment of the military politics, doctrines and strategies, which required also a new assessment of the missions for the armed forces or alliances. The Navies, beside they became more important into the geopolitical and geostrategical equations, they had to define new strategic missions, missions to be in accord with the new objectives regarding the world peace and security.
I.INTRODUCERE
Misiunile forţelor navale, alături de concepţia de organizare, înzestrare şi folosire a acestora au constituit elementele de perenitate care se regăsesc în toată istoria navală a lumii. Niciodată nu a existat acţiune fără misiune, chiar dacă, uneori, misiunea a fost conturată, clarificată şi definită pe timpul acţiunii. Misiunile forţelor navale sunt multiple, unele simple, altele complexe, dar importante sunt acele misiuni de importanţă strategică, deoarece implică statul şi instituţiile acestuia, atât din punct de vedere militar, dar şi din punct de vedere politic, economic sau diplomatic. Ele sunt expresia politicii navale a statelor şi, întotdeauna, se regăsesc în doctrinele sau strategiile navale publice sau secrete ale acestora, iar în unele cazuri, în alte documente oficiale (legi, decrete prezidenţiale, hotărâri de guvern, ordonanţe etc.), în funcţie de specificul şi politica statului respectiv. Un caz aparte îl reprezintă misiunile forţelor navale în cazul alianţelor şi coaliţiilor unde misiunile, de regulă, sunt în consonanţă cu legislaţia internaţională, dar avem şi cazul posibil al alianţelor şi coaliţiilor de state cu regimuri nedemocratice care îşi definesc misiunile forţelor navale având ca element caracteristic obiective ce intră în conflict cu legislaţia internaţională (şi aici avem exemplul terorismului, pirateriei, jafului armat pe mare, traficului de stupefiante, substanţe interzise, armament, persoane etc.) Practic, după cel de-al doilea război mondial, misiunile forţelor navale nu s-au schimbat esenţial, deşi protagoniştii şi-au schimbat poziţiile, din aliaţi devenind adversari, inaugurând „războiul rece” şi împărţind lumea în două: buni şi răi.
După părerea mea, evoluţia forţelor navale şi, implicit, diversificarea misiunilor lor, s-au datorat, pe lângă evoluţia tehnologică şi următoarelor cauze: 1. Războiul din Malvine(Falkland) din anul 1982, care a demonstrat că este necesară o altfel de abordare a războiului pe mare şi dinspre mare, principalele concluzii prezentate chiar în faţa reginei [1], fiind: - vulnerabilitatea navelor de suprafaţă în faţa rachetelor antinavă; - eficacitatea aviaţiei în lupta navală; - viabilitatea acţiunilor secrete (cazul submarinelor) care se desfăşoară în afara capacităţii de descoperire a inamicului; - necesitatea dovedită a portavionului ca armă care să fie dotat, pe cât posibil, cu avioane cu decolare verticală; - necesitatea reevaluării sistemului logistic, pentru a se putea face faţă unor operaţii care presupun o proiecţie a forţei la distanţe mari şi în zone geografice diverse; - dezvoltarea unor forţe amfibii bine structurate şi dotate, antrenate în executarea unor misiuni diverse, indiferent de starea mării, de zona geografică, de configuraţia terenului sau de condiţiile de climă; - rolul extraordinar al forţelor speciale şi necesitatea ca forţele speciale ale categoriilor de forţe să poată acţiona întrunit, în diferite situaţii şi în diferite zone geografice, sub o comandă unică şi având la bază un plan unic de acţiune; - necesitatea elicopterelor ca mijloc important şi eficace, atât în luptă, cât şi în transportul şi evacuarea forţelor; - reevaluarea activităţii de construcţie de nave, atât din punct de vedere al materialelor folosite (în special eliminarea aluminiului şi a aliajelor sale), cât şi al dotării cu armament, tehnică de comunicaţii, mijloace şi instalaţii de vitalitate, senzori multipli etc.; 2. Convenţia Naţiunilor Unite asupra Dreptului Mării (UNCLOS) , cunoscută şi sub denumirea de Convenţia de la Montego Bay , din anul 1982, care a stabilit regulile de folosire a Oceanului Planetar, fapt ce a determinat atât reevaluarea intereselor navale ale statelor, dar şi rolul şi misiunile forţelor navale ale acestora; 3. Sfârşitul războiului rece , care, practic, a dus la distrugerea morală a flotelor ce fuseseră croite pe măsura unui anumit adversar, care era bine cunoscut şi ale cărui metode de ducere a războiului, obiective şi misiuni erau clare şi oficiale cu toată existenţa cortinei de fier . Dispariţia adversarului care putea fi nominalizat şi analizat, a dus în perioada „gri” a anilor ’90, la reevaluarea misiunilor forţelor navale şi definirea acestora în funcţie de obiective şi nu în funcţie de un adversar anume, deşi specialiştii încă mai abordau problemele în virtutea trecutului. Astfel, doi distinşi autori, în anul 1994, arătau că „obiectivul fundamental al strategiei maritime este controlul activităţii umane pe mare”, ceea ce este adevărat, dar adăugau şi faptul că acest obiectiv are în vedere „stabilirea controlului propriu asupra mării şi interzicerea controlului inamicului asupra mării” [2], ceea ce nu mai este tocmai real dacă
ţinem cont de prevederile Convenţiei Naţiunilor Unite asupra Dreptului Mării , la care am făcut referinţă. 4. Creşterea în amploare a fenomenului terorismului şi, în special, evenimentele din 11 septembrie 2001 din Statele Unite ale Americii care au determinat modificări importante în politicile, doctrinele şi strategiile navale ale statelor, având ca urmare apariţia unor misiuni noi, specifice, sau dezvoltarea unor misiuni care anterior aveau un caracter secundar.
 I I  .      SMEICSIOULNUILL EX SXITRATEGICE ALE FORŢELOR NAVALE ÎN
2.1. GENERALITĂŢI
Începând cu ultimii ani ai secolului XX şi continuând cu primii ani ai secolului XXI, se remarcă o preocupare accentuată pentru elaborarea unor doctrine şi strategii navale care să corespundă provocărilor noului secol şi care să ofere suportul teoretic în configurarea flotelor şi stabilirea misiunilor acestora. Aceste activităţi sunt generate de preocuparea a tot mai multor state pentru problemele legate de utilizarea Oceanului Planetar în vederea promovării intereselor proprii şi, în mod special, pentru desfăşurarea în siguranţă a acţiunilor pe care aceste state şi le-au propus. Din punct de vedere militar, se remarcă o creştere semnificativă a rolului forţelor navale în desfăşurarea acţiunilor militare şi, aşa cum arăta un amiral rus, „ în războaiele viitorului, pentru prima dată în istorie, trebuie să ne aşteptăm ca forţele navale să conducă misiuni strategice pe teatrele de acţiuni continentale, oceanice şi maritime”  [3] Pentru analiza pe care mi-am propus-o în această lucrare am studiat misiunile forţelor navale din 28 de state (Africa de Sud, Albania, Argentina, Columbia, Cuba, Danemarca, Filipine, Finlanda, Franţa, Germania, India, Irlanda, Italia, Corea de Sud, Mexic, Nigeria, Norvegia, Peru, Polonia, Portugalia, România, Salvador, Singapore, Spania, Statele Unite ale Americii, Turcia, Ucraina, Venezuela), precum şi misiunile forţelor navale din cadrul NATO şi Uniunii Europene, cu scopul de a avea o imagine cât mai completă a acestui subiect.
 2  . 2  .    FAONRAŢLIEZLAO RM INSAIUVNAILLEO ÎRN  SSTERCAOTLEUGLI CXEX IALE      
De la început trebuie arătat faptul că a analiza misiunile forţelor navale ale unui număr destul de mare de state este un demers dificil, deoarece apar următoarele probleme: 1. Unele state definesc o singură misiune principală pentru forţele navale, celelalte misiuni fiind incluse în atribuţiuni derivate din aceasta;
2. Alte state îşi propun un mare număr de misiuni care, de regulă, nu sunt ierarhizate şi, deci, nu se poate stabili cu certitudine care este gradul lor de importanţă pentru statul respectiv; 3. Există state care nu definesc misiunile forţelor lor navale, dar enunţă rolul acestora; 4. Cel mai dificil caz este cel al statelor care fac publică numai o anumită categorie de misiuni, iar altă categorie este considerată secretă, de multe ori fiind cunoscută numai de către un număr limitat de persoane din ierarhia politico-militară a statelor respective. Cu toate acestea, analiza cazurilor unui număr suficient de state, aşa cum mi-am propus, poate oferi destule date concludente care să permită o abordare pertinentă a subiectului. Vom aborda, în continuare, principalele misiuni strategice ale forţelor navale, încercând o sistematizare a acestora, astfel ca, în final, să obţinem ceea ce ne-am propus şi anume, care vor fi misiunile forţelor navale ale lumii pentru secolul XXI prefigurate de datele pe care le deţinem la acest moment. Consider că principalele misiuni strategice care stau în faţa forţelor navale ale secolului XXI, sunt: - promovarea şi apărarea intereselor navale ale statului; - apărarea integrităţii şi suveranităţii teritoriale a statului în spaţiile maritime; - controlul mării în spaţiile maritime de importanţă strategică pentru statul, alianţa sau coaliţia în cauză; - asigurarea securităţii comunicaţiilor maritime şi protecţia comerţului pe ;eram - prezentarea pavilionului sau, aşa cum este cunoscută în literatura de specialitate, „show the flag” şi sporirea prestigiului naţional; - realizarea descurajării strategice; - proiecţia puterii şi realizarea prezenţei navale înaintate; - misiuni de impunere şi sprijinire a legii, cunoscute şi ca misiuni poliţieneşti; - misiuni cu caracter umanitar;
 2 .  2 .  1   PNRAOVAMLOEV AALREE SA TŞAI TAUPLĂURIAREA INTERESELOR 
După opinia mea, aceasta este cea mai importantă misiune a forţelor navale ale unui stat, fiind evidenţiată chiar de la începutul apariţiei statelor şi a forţelor navale ale acestora. Această misiune se regăseşte în documentele oficiale ale statelor care au ieşire la Oceanul Planetar, chiar dacă nu în mod explicit sau inserată în documentele forţelor navale ale acestora. Referindu-mă la statele mai sus enumerate, această misiune, în esenţa sa, are acelaşi conţinut, deşi formularea poate varia de la un caz la altul, ca de exemplu:
- în cazul Rusiei – „activitatea militară maritimă, legată de apărarea şi garantarea intereselor naţionale şi a securităţii Federaţiei Ruse şi a aliaţilor săi în spaţiul Oceanului Planetar, aparţine categoriei celor mai înalte priorităţi ale ţării.  Acest lucru, este inserat în documentul de bază al politicii navale a Rusiei [4] şi este reluat de mai multe ori în conţinut, ca dovadă a importanţei ce i se acordă; - în cazul Perului – „exercitarea activităţii de supraveghere, protecţie şi apărare a patrimoniului şi Intereselor Naţionale în mediul maritim, fluvial şi lacustru...” ; - în cazul Indiei – „în conjuncţie cu alte forţe armate ale uniunii, să acţioneze pentru descurajarea şi respingerea oricăror pericole sau agresiuni împotriva teritoriului, poporului sau intereselor maritime ale Indiei, atât în timp de pace, cât şi în timp de răboi” ; - în cazul Argentinei – „protejarea şi garantarea permanentă a intereselor vitale ale Naţiunii, în faţa agresiunilor de origine externă” ; - în cazul Portugaliei – „ Marina este garanţia suveranităţii şi protecţiei intereselor portughezilor şi ale statului pe mare” ; - în cazul Nigeriei – „primul element este controlul subregional al mării, pentru apărarea intereselor maritime regionale ale Nigeriei...”; - în cazul Norvegiei – „susţinerea drepturilor şi intereselor Norvegiei...” ; - în cazul Poloniei – „principala misiune a Forţelor Navale poloneze este să apere....şi interesele externe ale Poloniei” ; - în cazul Turciei – „să apere Turcia.... şi să protejeze intereasele sale navale” ; Exemplele ar putea continua şi cu alte ţări (Spania, Columbia etc.) dar cred că, după atâtea exemple, este suficient de convingător faptul că această misiune este de maximă importanţă pentru forţele navale ale tuturor statelor care au ieşire la Oceanul Planetar, iar în opinia mea, aşa cum am precizat, este cea mai importantă misiune pentru forţele navale ale acestui secol. Interesele navale ale statelor reprezintă ele înseşi o diversitate şi analiza lor este destul de amplă, dar nu mi-am propus acest demers în prezenta lucrare.
2.2.2. APĂRAREA INTEGRITĂŢII ŞI SUVERANITĂŢII           TERITORIALE A STATULUI ÎN SPAŢIILE            MARITIME
Această misiune are rădăcini adânci în secolele trecute şi aproape că poate fi pusă pe picior de egalitate cu misiunea de promovare şi apărare a intereselor navale ale statelor dar, deşi în trecut, de multe ori, a fost misiunea cea mai importantă, în acest secol nu va mai avea rolul prim şi aceasta din cauză că nu lupta pentru teritorii va fi de actualitate, ci lupta pentru promovarea intereselor proprii de către state.
Pentru susţinerea afirmaţiei, voi prezenta exemplul situaţiei din Marea Chinei de Sud, unde insulele Paracel şi Insulele Spratley, care nu prezentau interes pentru nimeni, fiind considerate doar pericole pentru navigaţie, au devenit centrul unei dispute acerbe când în zonă s-a descoperit petrol. Insulele Paracel, ocupate din 1974 de către China, sunt revendicate acum şi de Vietnam şi Taiwan, iar insulele Spratley sunt revendicate parţial de către Filipine, Brunei şi Indonezia. După cum arată unii autori [5], creşterea preţului petrolului ar putea aduce schimbări neaşteptate ale situaţiei deşi toate părţile interesate par profund interesate în o rezolvare paşnică a disputei dar, dacă am privi problema ca pe o dispută teritorială am greşi, deoarece aici este o dispută clară de interese – nu insulele contează, ci petrolul . Sunt multe ţări care nici nu mai pomenesc de această misiune pentru forţele lor navale (Statele Unite ale Americii, Spania, Columbia, Turcia, Singapore, Norvegia etc.) dar sunt şi ţări care consideră această misiune ca fiind primordială (Corea de Sud, India, Irlanda, Venezuela, Finlanda, Albania, Polonia, Mexic etc.). Oricum, aceste ţări au o abordare realistă, dar avem şi cazuri în care, atunci când citeşti misiunile forţelor navale, ai impresia că războiul nu s-a terminat sau că este iminent pericolul unui război. Şi aici voi insista puţin pe cazurile Rusiei, Ucrainei şi Africii de Sud. Rusia, prin doctrina sa maritimă, nu renunţă la statutul de mare putere şi, ca o fantomă a trecutului, apare obsesia apărării Rusiei împotriva inamicului şi obligativitatea de a-şi apăra aliaţii. Care inamici, care aliaţi? Mai grav este cazul Ucrainei care îşi propune misiuni de genul „neutralizarea forţelor navale inamice” , „distrugerea transporturilor inamice” , „asistarea Forţelor Terestre în conducerea operaţiilor militare pe direcţia mării” , misiuni ce par decupate din documentele de stat major sovietice. Şi, dacă trecem la Africa de Sud, vom vedea că forţele sale navale au o singură misiune – „să învingă pe mare” ; o singură raţiune – „lupta pe mare”  şi un slogan - „să nu aibă pe nimeni egal pe mare” . Formulări anacronice care te duc cu gândul spre secolul trecut sau spre lupta lui Nelson Mandela. Acum nu trebuie să credem că cei care au formulări mai paşnice ale misiunilor pentru acest secol nu gândesc şi la acţiuni clasice, caracterizate prin multă violenţă, dar sunt convins că acestea vor fi din ce în ce mai rare şi de mică intensitate. Interesant este faptul că unele forţe navale au adoptat un nou concept care reuneşte cele două misiuni prezentate până acum, acest concept fiind cunoscut sub denumirea de „salvgardare maritimă”, iar un reputat specialist francez, Alain Oudot de Dainville arată că „prin conceptul de <<salvgardare maritimă>> se armonizează misiunile forţelor navale de apărare a teritoriului naţional şi a intereselor statului relative la acţiunea acestuia pe mare”  [6] Acest termen „salvgardare” îl regăsim în cazul mai multor state (e.g. Finlanda – „salvgardarea liniilor de comunicaţie vitale” sau Mexic –
salvgardarea suveranităţii......salvgardarea intereselor maritime  internaţionale” ) şi, în opinia mea, termenul de „salvgardare maritimă” se va impune în literatura de specialitate, dar trebuie avut în vedere că este necesară o definire exactă a acestuia, în primul rând stabilindu-se clar domeniul de definire (ce misiuni va include).
2.2.3. CONTROLUL MĂRII ÎN SPAŢIILE MARITIME DE           IMPORTANŢĂ STRATEGICĂ PENTRU STATUL,           ALIANŢA SAU COALIŢIA ÎN CAUZĂ
Controlul mării este scopul oricărei puteri maritime şi, până la o limită, mai bine zis, până nu încalcă principiul libertăţii mării [7], intră în sfera normalului, astfel tinzând spre dominaţia maritimă care este deja o problemă ce ţine de istorie. Nu sunt state care prin misiunile forţelor sale navale să îşi exprime, în mod explicit, dorinţa de a deţine controlul mării, în sensul agresiv, dar sunt destule care prezintă implicit această problemă, în special când se referă la apele teritoriale proprii sau la zona economică exclusivă proprie. Orice abordare privitoare la controlul mării trebuie să respecte prevederile „Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului mării” cunoscută şi sub numele de „Convenţia de la Montego Bay, Jamaica, 1982” şi acest lucru nu a fost agreat de către toate statele. Unele state, cum este cazul SUA (unde Navy are ca misiune strategică controlul mării şi realizarea supremaţiei maritime), au semnat foarte târziu această convenţie, iar altele nu au semnat-o nici acum. Şi exemplele ar putea continua cu cazul Spaniei, unde forţele navale au ca primă misiune (dintre cele cinci misiuni strategice declarate) „realizarea şi menţinerea controlului mării” , al Turciei, unde a patra misiune strategică din cele cinci misiuni în situaţii de criză este „stabilirea şi menţinerea controlului mării” sau al Poloniei, unde, într-un mod mai puţin belicos, chiar domestic, a treisprezecea misiune, dintre cele paisprezece propuse, se referă la „menţinerea controlului mării în zona de apărare costieră” . Uniunea Europeană   într-un document ce se constituie într-o adevărată doctrină navală arată că, în ceea ce priveşte controlul mărilor,   „acesta se va realiza prin supremaţie aeriană şi maritimă cu scopul de a asigura libertatea de manevră în toate cele trei dimensiuni – submarină, de suprafaţă şi aeriană şi de a limita libertatea de mişcare a inamicului în oricare dintre aceste trei medii.” [   Dacă în propriile ape teritoriale statul are o serie largă de libertăţi, totuşi navele celorlaltor state, în conformitate cu prevederile Convenţiei de la Montego Bay, au dreptul de trecere inofensivă (art. 17) şi acest lucru, practic, limitează noţiunea de „control al mării” în sensul clasic al acesteia. Cu toate
acestea, există şi acum abordări agresive ale acestui termen [9] ca etapă necesară în derularea operaţiilor maritime. Controlul mării, la acest început de secol, are un înţeles dual, aşa cum arăta un autor [10] sudamerican - un înţeles esenţialmente militar şi un înţeles în sensul convenţiilor internaţionale pe care le-am specificat anterior. În opinia mea, în secolul XXI, se va diminua considerabil elementul militar clasic al controlului mării şi vor predomina acţiunile ce se vor desfăşura sub egida organizaţiilor internaţionale (ONU, UE, OSCE etc.), pe baza legislaţiei în vigoare, acţiuni ce vor crea un control legitim asupra mării, în primul rand, prin intermediul forţelor navale, de regulă, în cadrul unor alianţe sau coaliţii. Şi celelalte concepte înrudite cu cel de “control al mării” şi anume, “dominaţia maritimă” (cunoscută şi sub denumirea de “comandă a mării”) şi “interdicţia maritimă” vor căpăta noi valenţe, mai puţin belicoase, dar mai eficiente, mai ales datorită laturii politice care va creşte în amploare şi a laturii tehnologice care va face ca forţele navale să poată acţiona mai mult prin descurajare şi persuasiune.
2.2.4. ASIGURAREA SECURITĂŢII COMUNICAŢIILOR                               MARITIME ŞI PROTECŢIA COMERŢULUI PE                               MARE
Securitatea comunicaţiilor maritime şi protecţia comerţului pe mare deşi în secolul XXI devine din ce în ce mai mult, o problemă a instituţiilor şi organizaţiilor internaţionale, participarea forţelor navale la realizarea acestui deziderat va fi din ce în ce mai amplă şi din ce în ce mai bine coordonată la nivel mondial. Practic, această misiune se regăseşte în aproape toate documentele organice ale forţelor navale ale lumii, deşi forma de abordare este destul de diferită. În esenţă, avem două tendinţe: una de internaţionalizare a acestei misiuni şi participare în cadrul instituţiilor şi organizaţiilor la realizarea obiectivelor ce derivă din conţinutul misiunii şi, o a doua – de a defini această misiune ca pe o problemă strict naţională, rezolvabilă numai prin forţe proprii, chiar dacă se acceptă, în unele cazuri, şi un anumit grad de participare la internaţionalizarea problemei. La nivelul acestui secol, când pe mare este puţin probabil să aibă loc dispute violente între forţele navale ale statelor, coaliţiilor sau alianţelor, totuşi nu au dispărut ameninţări care, deşi vechi de când lumea, rămân de actualitate – pirateria, jaful armat pe mare şi terorismul naval care tinde să integreze în structura sa relele enumerate mai sus şi încă multe altele (traficul ilicit de droguri, arme, persoane, substanţe interzise etc.). Omenirea nu a rămas indiferentă la aceste ameninţări şi, pe plan internaţional au fost lansate o serie de iniţiative şi create o serie de instituţii care să gestioneze problemele şi să asigure, inclusiv prin intermediul forţelor navale,
ca element de bază, securitatea comunicaţiilor maritime şi protecţia comerţului pe mare. Una din aceste instituţii este Biroul Internaţional Maritim al Camerei Internaţionale de Comerţ care a fost fondat în anul 1981, iar acesta, la rândul lui a creat, în 1992, Centrul de Raportare a Pirateriei , cu sediul la Kuala Lumpur, Malaezia. Totuşi, cea mai importantă instituţie este Organizaţia Maritimă Internaţională ( IMO),  ea implicându-se în privinţa pirateriei şi jafului armat pe mare începând cu anul 1983, când a adoptat prima sa rezoluţie pe acest subiect. Majoritatea ţărilor au adoptat măsuri serioase pentru a preveni perturbarea comunicaţiilor maritime şi siguranţa comerţului pe mare şi un exemplu semnificativ este cel din zona Asiei,unde prin patrulările în strâmtoarea Malacca, desfăşurate de Indonesia în anul 2005, prin operaţiunea Gurita 2005” , au făcut să scadă semnificativ atacurile asupra navelor care se deplasează pe rutele importante din această zonă astfel încât, în 2005, s-au înregistrat numai 12 atacuri faţă de 38 în 2004. În iulie 2004, Indonezia, Singapore şi Malaiezia au marcat prima misiune comună de patrulare în Strâmtoarea Malacca, la care au participat 17 nave, această patrulare fiind un răspuns la situaţia gravă din această zonă. Fiecare ţară dintre cele trei va contribui la operaţiunea de patrulare cu cel puţin şapte nave, dar fiecare navă va rămâne sub comanda naţională. Este un început bun şi un exemplu de cooperare în domeniul asigurării securităţii maritime şi sprijină afirmaţia pe care am făcut-o vis-a-vis de această misiune a forţelor navale în secolul XXI. Cel mai recent exemplu este cel al operaţiunii “Active Endeavour”  asupra căruia nu mai insist, decât reamintind că este o operaţie ce reprezintă opţiunea NATO de luptă împotriva terorismului şi, implicit, pentru asigurarea securităţii comunicaţiilor maritime.
 2  . 2  . 5  .  PPRREESZTEINGTIAULRUEIA  NPAAŢVIIOLINOANLULUI ŞI SPORIREA 
Deşi sună ciudat pentru un profan, expresia „show the flag” – prezentarea pavilionului este consacrată în rândul oamenilor mării şi reprezintă activitatea pe care forţele navale o desfăşoară pentru reprezentarea paşnică a propriei ţări. Ea este expresia de esenţă a diplomaţiei navale şi se poate spune că ţara care nu are posibilitatea să-şi prezinte pavilionul pe mare, nu există ca putere navală. De aceea se poate spune, pe bună dreptate, că frecvenţa prezenţei şi diversitatea locurilor de pe Oceanul Planetar unde forţele navale ale unui stat prezintă acest simbol al ţării, sunt o expresie a puterii navale a statului respectiv. Nu voi insista pe detalierea acestei misiuni, dar trebuie să arăt că, deşi nu pare de mare importanţă, ea este esenţială şi nu numai că reprezintă o misiune distinctă, dar însoţeşte toate misiunile navale strategice. Ţări precum Polonia,
Turcia, Spania, Nigeria şi România, de exemplu, au precizată foarte bine această misiune, precum şi modalităţile de realizare a acesteia. Din nefericire, multe state înţeleg această misiune ca fiind simlară cu expresia „a-şi arăta muşchii”, şi aici avem cazul Rusiei, Statelor Unite ale Americii, Chinei, Indiei, Canadei, Marii Britanii şi a altor state cu veleităţi de puteri navale majore. Alte state ignoră pur şi simplu această misiune şi avem exemplul Canadei şi Australiei care, deşi amândouă adoptă teoria lui Ken Booth, privitoare la “triunghiul concepţiei de folosire a mării”[11], niciunde nu găsim explicit această misiune [12] În condiţiile acestui secol, mie mi se pare o misiune de mare importanţă, ea contribuind la cunoaşterea reciprocă şi la întărirea încrederii şi respectului între state şi, pe bună dreptate, poate fi considerată una din misiunile strategice ale forţelor navale ale secolului XXI.
2.2.6. REALIZAREA DESCURAJĂRII STRATEGICE
Această misiune o întâlnim la multe din forţele navale ale lumii, dar abordarea este atât de variată, încât subiectul ar necesita un studiu aparte şi laborios, deoarece chiar şi definirea acestei sintagme este destul de dificilă. De exemplu, Ministerul Apărării al SUA, defineşte descurajarea strategică într-un mod destul de diluat – „ descurajarea strategică este ca fiind prevenirea unei agresiuni a unui adversar sau a unei coerciţii ce ar putea să pună în pericol interesele vitale ale statului sau supravieţuirea naţiunii” [13] dar metodele de realizare sunt cvasimilitare şi agresive neavând deloc un caracter contemplativ. Dacă studiem cazul Rusiei, aici găsim următoarea definiţie : „descurajarea strategică , în general, este definită ca fiind acţiunea unui stat sau grup de state de a determina un potenţial inamic să nu iniţieze un atac sau conflict, ameninţând cu o ripostă care să demonstreze , în mod credibil, inamicului, că un atac l-ar costa prea mult şi pierderile posibile ar fi mult mai mari decât orice câştig scontat.” [14] Am dat aceste exemple pentru a demonstra cele afirmate în prima frază referitor la acest subiect şi, trebuie să remarc faptul că această misiune este tratată ca fiind de maximă importanţă şi, dacă analizăm situaţia geopolitică la acest început de secol, ea va fi în prim plan pentru o perioadă mare de timp. Atâta timp cât va fi prezent pericolul unui conflict, chiar şi de dimensiuni reduse, descurajarea va acţiona permanent şi, de ce să nu recunoaştem, este şi un factor de echilibru care a dus şi va duce la stoparea multor conflicte. Revenind la misiunile strategice ale forţelor navale, este interesant de studiat modul cum este abordată descurajarea strategică de către diferite state. Turcia, de exemplu, o consideră prima misiune strategică între cele cinci misiuni ce stau în faţa forţelor sale navale pe timp de război sau criză, iar Franţa
consideră descurajarea strategică ca fundament al strategiei de apărare a ţării şi garanţie a protejării intereselor vitale ale naţiunii. La fel, şi Statele Unite a inclus descurajarea strategică în rândul celor cinci misiuni strategice ale Navy, stabilind trei obiective (descurajarea oricărui atac, furnizarea unui risc inacceptabil, stabilitate politică) şi două metode (asigurarea unei lovituri secundare cu submarinele nucleare şi a unui răspuns controlat), iar India are ca primă misiune a forţelor navale tot descurajarea strategică, adoptând principiul “capabilitate nucleară pentru o lovitură represivă secundară” , care, după cum se vede, seamănă destul de mult cu metoda americană prezentată mai sus. Analiza ar putea continua şi cu alte state, dar esenţa este aceeaşi şi de reţinut este faptul că această misiune strategică va avea caracter peren şi va căpăta forme noi, nebănuite, ca urmare a evoluţiei situaţiei geopolitice şi geostrategice, pe de o parte, şi ca urmare a evoluţiei tehnologice, pe de altă parte. De remarcat este faptul că descurajarea strategică este, de regulă, o misiune specifică puterilor navale majore şi mai puţin a puterilor navale mici.
 2  . 2  . 7  .  PNRAOVIAELCEŢ ÎINA APIUNTTEARTIEI ŞI REALIZAREA PREZENŢEI 
Orice naţiune şi-a dorit, îşi doreşte şi îşi va dori ca orice posibil conflict să se desfăşoare cât mai departe de teritoriul naţional, iar marile puteri, pe lângă acest deziderat, vor dori să poată să îşi proiecteze forţa oriunde, unde interesele lor o cer. De aceea, referirile despre proiecţia forţei le găsim numai în misiunile forţelor navale ale marilor puteri şi exemplul cel mai bun îl avem în cazul SUA, unde proiecţia puterii este considerată prima misiune strategică a Navy, având ca obiectiv folosirea forţelor navale împotriva ţintelor terestre. Conceptul strategic al Navy, „Sea Power 21”  are trei elemente de bază, dintre care unul este cel denumit „Sea Strike”  şi care reprezintă o abordare mai largă şi mai complexă a conceptului de proiecţie a puterii. Aşa cum arătau amiralii americani Cutler Dawson şi John Nathman [15] „în esenţa sa, Sea Strike este un concept mai extins al celui de proiecţie a puterii navale, având la bază instrumentele C 5 ISR (comandă, control, comunicaţii, computere, sisteme de luptă, informaţii, supraveghere şi recunoaştere) , precizia, tehnologia stealth...” Bineînţeles că şi alte state (Rusia, Marea Britanie, Canada, Australia, Franţa etc.) îşi doresc să dezvolte această misiune, dar este destul de dificil de realizat în condiţiile impuse de acest secol şi, practic, nu se poate realiza decât o prezenţă navală înaintată. Practic, nici SUA nu a reuşit să realizeze ceea ce era planificat pentru punerea în practică a conceptului „Sea Power 21”, deoarece cheltuielile sunt enorme chiar şi pentru o ţară foarte bogată şi puternică. Cu toate acestea, proiecţia puterii rămâne ca o misiune strategică de bază şi pentru secolul XXI şi, deşi la acest moment pare dificil de realizat, este de
Un pour Un
Permettre à tous d'accéder à la lecture
Pour chaque accès à la bibliothèque, YouScribe donne un accès à une personne dans le besoin

Avertissement

Ce thème est destiné à un public légalement majeur et averti. Il contient des textes et certaines images à caractère érotique ou sexuel.

En entrant sur cette page, vous certifiez :

  • 1. avoir atteint l'âge légal de majorité de votre pays de résidence.
  • 2. avoir pris connaissance du caractère érotique de ce document.
  • 4. vous engager à ne pas diffuser le contenu de ce document.
  • 4. vous engager à ne pas diffuser le contenu de ce document.
  • 5. consulter ce document à titre purement personnel en n'impliquant aucune société ou organisme d'État.
  • 6. vous engager à mettre en oeuvre tous les moyens existants à ce jour pour empêcher n'importe quel mineur d'accéder à ce document.
  • 7. déclarer n'être choqué(e) par aucun type de sexualité.

Nous nous dégageons de toute responsabilité en cas de non-respect des points précédemment énumérés.